Anghinarea (Cynara scolymus L.) o plantă cu multe utilizări

Anghinarea (anghinar, anghinav, angină, anghină, carcioafă, amăreală sau darul Sfintei Marii) se cultivă pentru frunze (Cynarae folium), ce conţin: 0,2-0,3% cinarină (acidul 1,5-dicafeil-chinic) (se formează în timpul infuzării frunzelor) (Viorica Cucu, 1978), polifenoli, oxidaze, flavonozide (cinarozidă şi scolimozidă), principii amare azulenogene (ex. cinaropicrina), compuşi triterpenici, steroli, glicozidele A şi B, mucilagii, pectine, taninuri, aminoacizi, glucide, acizi organici, derivaţi triterpenici, enzime, săruri de potasiu şi magneziu ş.a.

Specia a fost semnalată în Peninsula italică încă din sec. al IV-lea î.H. Denumirea de “Cynara” a fost dată de Columella Lucius Iunius Moderatus (sec. I d.H.) pentru culoarea ei cenuşie. El scrie despre anghinare în tratatul său de agricultură, care este cea mai completă lucrarea de acest gen rămasă din antichitate. Termenul de “scolymus” provine din greacă şi înseamnă spin, spinos. Palladius vorbeşte în scrierile lui despre cultura acestei plante, făcută de romani şi greci. Forma plantei, asemănătoare celei din timpurile noastre, este rodul activităţii de cultivare şi selecţionare a grădinarilor italieni, începând din sec. al XV-lea, ca legumă (Gabriela Vlăsceanu şi col., 2008).

Complexul de principii active are acţiune: coleretică – măreşte volumul bilei de 4-5 ori (cinarina), stimulează secreţia biliară, citostatică (cinaropicrina), colagogă, depurativă, diuretică (cinarozida), laxativă, hipolipemiantă şi hipocolesterolemiantă, bacteriostatică, antimicrobian, măreşte reziduul uscat al bilei, stimulează diureza şi funcţia antitoxică a ficatului, are acţiune trofică asupra celulelor hepatice, favorizează eliminarea reziduurilor toxice din organism; are rol decongestiv renal. Anghinarea este un remediu important în hepatita cronică (ciroză), în disfuncţii hepato-biliare, în special în insuficienţa biliară (stimulează drenarea bilei), colecistite subacute şi cronice, în angiocolite, nefrite cronice, în obstrucţii parţiale ale hepatocoledocului, tonic al ficatului, dar şi în cele mai frecvente boli metabolice (obezitate, dislipidemie, diabet sau ateroscleroză), digestive (constipaţie, hemoroizi), cutanate (erupţii alergice, acnee, furunculoză ş.a.) angina pectorală, ateroscleroză, hemoroizi, astenie, surmenaj, gută, reumatism, intoxicaţii ş.a. (Gabriela Vlăsceanu şi col., 2008). Anghinarea nu lipseşte din nici o farmacie, fiind considerată un adevărat panaceu în medicina naturistă (www.culinar.ro).

Administrarea preparatelor de anghinare în diferite forme de icter duce la o creştere a eliminării urinare cu dispariţia sărurilor şi pigmenţilor biliari din urină, scaun şi piele.

Extractul din anghinare stă la baza produselor Anghirol (soluţie sau drajeuri), Hepar-SL Forte (capsule), Hepatobil (comprimate), Instamixt (granule).

Anghinarea este consumată şi ca legumă – solzii cărnoşi şi receptaculul inflorescenţei – încă din timpul egiptenilor şi romanilor (Viorica Cucu, 1978). Aceştia conţin 1,7-3,6% proteine brute, 0,5-0,8% lipide, 6-8% extractive neazotate ş.a.

Tot ca legumă se cultivă şi specia Cynara cardunculus L., cu denumirea populară cardon (En. cardoon) (www.insc.ro Ordinul 1269/2005), de la care se consumă peţiolul frunzelor şi frunzele albite (http://www.hort.purdue.edu/newcrop/Crops/Cardoon.html).

Anghinarea, ca planta de decor, pusă într-un ghiveci mai mare, creşte aidoma unei meduze mari, cu frunze mari şi ondulate, colorate într-un superb verde închis, cu desene sidefii şi cu spini lungi pe margini. Pe tulpina înaltă de până la 160 cm regăsim florile de culoare purpurie. Seminţele, maronii, au o formă ovoidală şi sunt aşezate în teci de  3-8 mm, care au un mic moţ alb. Atât sucul, cât şi rădăcina au proprietăţi terapeutice. Ghimpii pe care-i are fac ca nici animalele şi nici păsările să nu se apropie de plantă, aşa încât, cei care au animale de casă pot să stea linistiţi, întrucât acestea nu vor strica minunata plantă. Cei care locuiesc la casă o pot sădi şi de-a lungul gardului, devenind un al doilea gard viu, de care copiii nu pot trece şi care conferă un aspect plăcut pentru cei care privesc (http://www.razboiulnevazut.com).

În România, multe zone agricolă sunt ameninţate de deşertificare. Tocmai în aceste zone, preponderent sudice, sunt cele mai fertile. Anghinarea este planta care poate opri pustiirea câmpiei şi asigură oamenilor o şansă economică şi socială (http://www.lumeasatului.ro).

În ţările din sudul Europei (Italia, Franţa, Spania) precum şi în SUA şi Argentina, anghinarea se cultivă pe suprafeţe extinse fiind nu numai o plantă medicinală, ci şi legumicolă. Baza cărnoasă a inflorescenţei şi bracteelor (solzii florali şi receptaculul) se consumă ca aliment sub diverse forme, fiind considerată o delicatesă.

Din inflorescenţe se poate prepara şi un cheag vegetal.

Se pretează a fi cultivată şi ca plantă ornamentală, în parcuri şi grădini. De asemenea, în vestul Europei se cultivă ca plantă energetică – pentru biomasă.

Pe piaţa externă, cererea de granule vegetale depăşeşte de 50 de ori oferta. Noua companie româno-greacă, Green Energy, îşi propune însă o strategie prin care să valorifice în România cea mai mare parte a biomasei ce se va obţine pe cele 10.000 ha cultivate cu anghinare.

Anghinarea este şi o plantă meliferă, insectele preferând florile acesteia multor altor specii. Plantele tinere se pot folosi şi în scop furajer (Viorica Cucu, 1978).

 

Bibliografie

Cucu Viorica, 1978. Farmacognozie – Partea I. Litografia I.M.F. Cluj-Napoca.
Vlăsceanu Gabriela, Geta Negru şi Florentina Burcea, 2008. Anghinarea. În Hofigal – Natură şi sănătate. Nr. 12, iun. 2008, ISSN 1842-3310, p. 23-24.

www.culinar.ro
http://www.hort.purdue.edu/newcrop/Crops/Cardoon.html
www.insc.ro
http://www.lumeasatului.ro
http://www.razboiulnevazut.com

Prof. dr. Marcel DUDA