AGRICULTURA CONSERVATIVĂ

-suport bibliografic-



1.DEFINIŢIE, GENERALITĂŢI


Lucrările conservative încadrate în componența celor neconvenționale devin din ce în ce mai extinse ca abordare teoretică și încă limitat aplicate. Este posibil ca schimbările climatice, tendințele în extindere a aridizării, să ridice noi probleme „cu caracter conservativ” mai cu seamă legate de accentuarea degradării solurilor (fizic, chimic, biologic și productiv), de reținerea, sechestrarea și valorificarea prin culturi a emisiilor de CO2 și nu în ultimul rând al modificărilor induse în rezervele de apă de la suprafață sau din acviferul freatic, cu reducerea volumului acestuia și concentrarea mineralizării apei subterane.


Sistemul de Agricultură Conservativă în esență reunește abordări de conservare a solului care diminuează scăderea conținutului de materie organică, reduce și se opune eroziunii, generalizează sistemele de lucrare minimă a solului. În acest context conservativ se vizează optimizarea utilizării resurselor prin folosirea rațională a îngrășămintelor, promovarea utili-zării resturilor vegetale, a asolamentelor cu plante amelioratoare în rotații eficiente care vin să sporească sechestrarea în sol a C-organic, reducerea emisiilor de CO2 în atmosferă, toate aceste măsuri contribuind la îmbunătățirea calității mediului înconjurător.


Termenul de Agricultură Conservativă a fost instituit oficial în anul 2001, la Madrid, la primul Congres Mondial al Agriculturii Conservative organizat de FAO, Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite. Politicile agriculturii conservative sunt promovate sistematic în UE prin Federația Europeană pentru Agricultură Conservativă, fondată în 1999.


În esență Sistemul Agriculturii Conservative numit anterior și C-farming, urmărește realizarea unui potențial de producție ridicat în agricultură prin ameliorarea fizică, chimică și biologică a solului în condițiile limitative ale unor factori (apă, eroziune), pe seama creșterii conținutului de materie organică în soluri, a raționalizării și modelării contribuției și altor factori de producție (resurse organice humifere, lucrări minime ale solului, biodiversitate etc.). Aplicativ definit, FAO concepe agricultura conservativă ca un sistem agricol ce promovează lucrări ale solului cu perturbarea minimă a acestuia, menținerea unei acoperiri permanente a suprafeței cu vegetație sau resturi vegetale și nu în ultimul rând o diversificare a speciilor de plante capabile să valorifice prin fotosinteză emisiile CO2 și implicit o sechestrare în sol a C-organic.



2. PRINCIPIILE AGRICULTURII CONSERVATIVE (AVANTAJE; EFECTE)


Sistemul Agriculturii Conservative se bazează pe aplicarea (util concomitentă) a trei principii:


2.1. Lucrări mecanice ale solului cu disturbanță mecanică minimă (în variante no-tillage) și aplicarea directă - concomitentă în sol a semințelor și îngrășămintelor.


Disturbanța mecanică minimă se realizează în sistemul no-tillage în alternativa că se îndeplinesc cerințele și pentru mașinile de semănat ce realizează lucrarea în teren nelucrat, tasat chiar, acoperit cu resturi vegetale (ce dețin organe active - brăzdare care să introducă sămânța la adâncimea cerută).


2.2. Acoperirea permanentă a suprafeței solului (cel puțin 30%) cu resturi vegetale sau/ și culturi succesive.


Această cerință se poate realiza printr-un management special al resturilor vegetale care gestionează resturile vegetale de la culturile ce lasă miriște (cereale păioase, rapiță) dar și după culturile prășitoare din primăvară (porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr etc.). Culturile succesive pot fi extinse dacă factorul limitativ apa, nu acționează + cel al temperaturilor caniculare. Aceste culturi pot fi realizate în regim irigat.


2.3. Diversificarea speciilor de plante prin asolamente, rotații, asociații de culturi, culturi succesive evident ca o cerință generală și pentru alte sisteme de agricultură.

Aici cerința este specială pentru a satisface biodiversitatea, introducerea unor specii valoroase (leguminoasele fixatoare de N) dar și a culturilor succesive mai eficiente în sporirea conținutului de C-organic și protecția solului de la eroziune etc.


Sistemul Agriculturii Conservative poate fi eficient productiv și economic dacă cele trei principii au aplicare concomitentă, deci reacționează și se potențează reciproc, realizează cel puțin conservarea resurselor naturale cu îmbunătățire permanentă a însușirilor fizice, chimice și biologice în primul rând prin creșterea și stabilizarea pe termen lung a conținutului de humus cunoscând fiind că menținerea și dezvoltarea calității solurilor este condiție esențială într-un sistem de agricultură durabilă. Humusul în acest sistem, conținutul de C-organic, cel de C-labil, textura, structura, capacitatea pentru apă accesibilă plantelor, pH-ul, rezistența la penetrare, conductivitatea electrică și adâncimea medie de pătrundere a sistemului radicular probează eficiența sistemului dar și caracterul durabil al acestuia.



3. GESTIONAREA FERTILIZANŢILOR ORGANICI (animalieri și resturi vegetale) ȘI MINERALI


Fertilizarea, indiferent de tip și metodă (minerală - lichidă sau solidă; organică sau organominerală) preponderent localizată (în rânduri sau benzi) ca și gestionarea resturilor vegetale sunt în acest sistem măsuri distincte, cu efecte dovedite în optimizarea sistemului, în sporirea calității solurilor și protecția acestora.


Fertilizarea nu se deosebește radical de sistemele convenționale: poate fi organică (cu acoperirea suprafețelor), organominerală și minerală simplă sau complexă. Aici însă intervin câteva particularități și diferențieri:


  • volumul de sol (edafic explorat de rădăcini) este mai redus de aceea se pot face diferențieri pe ajustarea dozelor mai ales că la majoritatea sortimentelor de fertilizanți coeficientul de utilizare a substanței active este mai ridicat;

  • aplicarea concomitentă sămânță + fertilizant, deci în asemenea context fertilizanții urmăresc rândul (mai corect - stânga/dreapta sau sub sămânță), face un surplus al calității ră-săririi și înfrățirii unor culturi dar și coeficienți de utilizare a substanței active mai ridicați, oricum fertilizările în același sistem se pot aplica localizat cu rândul sau benzile de culturi;

  • în scop productiv pentru culturi dar și pentru reducerea unor factori poluanți din îngrășăminte în exces se poate completa fertilizarea solidă granulată la sol cu cea lichidă (la plante) aplicată pe rând sau foliar. Așa se interacționează pozitiv, în secvența fertilizării, efectul foliar cu cel la sol evidențiat ca acțiune pozitivă cu efecte cantitative și calitative ale producției și de protecție a solului.


Gestiunea resturilor vegetale:

  • Pentru sistemele convenționale de agricultură resturile vegetale de la culturi fac parte din categoria îngrășămintelor organice, ca resurse humifere pentru soluri. Aici, resturile vegetale - paie, coceni și tulpinile de porumb, tulpini de floarea soarelui, vrejii de la cartof, colete și frunze de la sfecla de zahăr - în condițiile unor cantități limitative de îngrășăminte organice animaliere, pot deveni resurse organice fiind bogate în celuloză, hemiceluloză, lignină cu cantități mici de proteine și glucide, mai concentrate în K decât în N, P, Ca. Acțiunea lor fertilizantă și calitatea nutritivă se evidențiază prin reglarea raportului C/N (la materialele cu acest raport >25:1) prin adaos de 6-8 kg s.a. N și chiar 2-4 kg P2O5/t de îngrășământ celulozic ceea ce susține descompunerea acestora dar și încadrarea acestor reziduuri vegetale în obținerea unui humus de calitate (această ajustare nutritivă se face peste materialul vegetal mărunțit și distribuit uniform pe sol prin îngrășăminte minerale: 150 litri UAN; 150 kg CAN; 150 kg AN, 120 kg uree sau 150 kg NP 27:13,5:0).

  • În agricultura conservativă managementul resturilor vegetale include păstrarea și acu-mularea resturilor vegetale la suprafața solului prin care se realizează ca preponderente principalele beneficii ale acestui sistem: sporirea cantității de C-organic și materie organică (în gene-ral), aportul acesta fiin