Componentele organice ale carbonului din sol se apreciază că au cea mai mare stabilitate şi chiar constanţă sau echilibru în soluri ceea ce motivează implicarea complexă a humusului, fizică, chimică, microbiologică, în fertilitatea solului. Ultimele 2-3 decenii însă, din perioada unor experienţe de lungă durată amplasate la sfârşitul secolului al XIX –lea şi începutul celui de al XX-lea (Rothamsted, Askov, Morrow-Illinois, Urbana; ş.a.) şi din cele majoritar amplasate în perioada 1950-2000, evidenţiază, pe măsura scurgerii timpului de existenţă al acestora, reduceri semnificative ale conţinutului de C-organic.
S-a generalizat procesul, considerând că la baza declanşării şi desfăşurării lui se află mineralizarea sau degradarea oxidativă a humusului (C-organic din sol) proces în care se eliberează energie şi elementele nutritive organogene din acest complicat compus sub forma compuşilor minerali accesibili plantelor sau devin accesibili după transformări de către microorganisme specializate (ex. nitro- şi tiobacterii). Eliberarea sub forme minerale a C-lui, N-lui, S-lui, P-lui, ş.a. are loc în rapoartele lor conţinute în humus.
Trebuie luat în considerare că procesul de reducere a conţinutului de humus (C-organic) din sol dezvoltă şi determină efecte legate de nivelul de realizare a efectelor complexe ale materiei organice din aol – fizic, chimic, nutritiv, biologic, aşa cum se poate aprecia că mineralizarea lentă a humusului din stratul arabil din sol contribuie cu până la 25% din necesarul de N al culturilor anuale, iar azotul asimilabil ce rezultă prin mineralizarea humusului se regăseşte în proporţie de 75% în recoltele obţinute. De aici se poate deduce logic punctul de vedere conform căruia mineralizarea cu efect pozitiv pentru sol şi culturi este util să fie echilibrată cu procese de humificare şi continuitate a unui echilibru cât mai stabil al acestora. Sigur în „randamentele” humificării şi în primul rând al „mineralizării” un rol primar au unele însuşiri ecopedoagrochimice ale solului – conţinut/tip de humus, conţinut/tip de argilă, însuşirile climatice ale zonei (temperaturi, umiditate) dar şi altele, de provenienţă antropică – amendare, fertilizare, poluarea solului, asolamente, etc. De fapt, toate de mai sus – însuşirile solului/factori tehnologici, etc., este util a acţiona în deplin echilibru, protecţie şi reconstrucţie a fertilităţii.
Resturile vegetale – surse de C-organic şi humus:
Categoria îngrăşămintelor cu efecte pozitive, multiple care constituie cele mai semnificative resurse fertilizante organice pentru soluri este formată din produse reziduale sau naturale – de origine animală, vegetală sau mixtă – cărora în teoria şi practica agrochimică li s-a atribuit denumirea de „îngrăşăminte/fertilizanţi organici” şi nu „naturali” întrucât în sfera acestora din urmă se includ şi materialele fertilizante din depozite naturale (roci cu K, Mg, S, Ca+Mg, etc.). Îngrăşămintele organice se utilizează în sisteme convenţionale în alternativele organo-minerale, cu eficienţă sporită, chiar maximală faţă de fertilizarea minerală numai sau comparativ numai cu cea organică.
Considerând limitată producţia îngrăşămintelor organice reziduale din zootehnie, determinarea fiind legată de modul de creştere şi exploatare a speciilor de animale, se recuge tot mai frecvent la alte categorii de compuşi organici (cazul resturilor vegetale de la culturi) care se pot implica şi utiliza cu efect fertilizant. Astfel, resturile vegetale de la culturi (paie de cereale, tulpini şi coceni tocaţi de la porumb, vreji, tulpini, frunze de la floarea soarelui dar şi de la leguminoase pentru boabe, ş.a.) devin surse importante de îngrăşăminte organice cu rol humifer şi ameliorativ pentru soluri şi nutritiv pentru culturi. Aceste produse sunt bogate în primul rând în celuloză, hemiceluloză şi lignină, cu cantităţi mai mici de glucide şi proteine (cu excepţia celor de la leguminoase) iar dintre elementele esenţiale nutriţiei vegetale sunt mai concentrate în K, apoi în Ca, N şi S şi unele în Si.
Măsuri pentru aplicarea resturilor vegetale:
Mărunţirea fizică la 5-8cm şi administrarea uniformă pe toată suprafaţa, mai ales prin arături chiar superficiale, mai neuniforme cu discul, cu grape;
Redresare/corectare a raportului C/N pentru activarea descompunerii resturilor vegetale şi obţinerea unui humus de calitate; regimul N-lui şi acţiunea eficientă a resturilor vegetale se susţine prin aport de îngrăşăminte minerale în cuantum de 6-8 kg N s.a. şi chiar 2-4 kg P2O5 s.a./t produs vegetal celulozic (ce se poate realiza prin opţiuni alternative din: 150l UAN; 150kg CAN; 150kg AN; 120kg uree; sau 150kg NP 27-13,5-0/ha). Această intervenţie este utilă la resturile celulozice care provin din: paiele de cereale, frunze şi tulpini de porumb, tulpini şi frunze de fl. soarelui, ş.a., toate profund celulozice, cu C/N > 60;
Un caz special îl constituie îngrăşămintele verzi (din plante leguminoase, raigras în amestec cu leguminoase, neleguminoase – cu masă vegetală mare, muştar, rapiţă) care fie pentru aport de N fie pentru masă celulozică ridicată, la fenofaza de înflorit se încorporează în sol (specile celulozice se fertilizează pentru descompunere cu N sau NP sau NPK).
Efectele multiple ale acestor resurse humifere pot parţial suplimenta efectele fertilizanţilor organici, cu aport de materie organică, elemente nutritive şi alte efecte fizice, chimice şi microbiologice. Se încadrează în măsurile de protecţie a solurilor, de menţinere a fertilităţii, în vederea implementării sistemelor sustenabile de agricultură.
Kommentare