Termeni uzuali în definirea sistemelor de agricultură

Noțiunea de sistem, apărută inițial în fizică, s-a transferat și adaptat în multitudinea ramurilor biologiei, inclusiv în agricultură.

Inițial, teoria sistemelor (L. von Bertalamffy, 1952) deține un postulat cu enunțul că “universal este organizat în sisteme și ansambluri de elemente ce se află în interacțiune”, iar agricultura oferă, prin sferele sale complexe, un domeniu aplicabil al acestei teorii. De aceea, în acest domeniu regăsim termenii de sistem agricol, ecosistem, sistem natural, agroecosistem.

Sistemul de agricultură include un complex de factori naturali și antropogeni ce contribuie la realizarea normală a procesului de producție în agricultură. Acestea, în conformitate cu progresele științei, tehnicii și evoluției multiple a societății, au fost și sunt în evoluție permanentă în timp și spațiu, cu compoziții și efecte multiple.

Sisteme de agricultură practicate la nivel mondial

1. Agricultura convențională: are cea mai mare aplicabilitate, cu început în conținut clasic și care se transmite până în perioada contemporană, cu toate îmbunătățirile datorate progresului tehnic, științific și biologic, așa încât se diferențiază total de sistemul tradițional incipient.

Chimizarea, mecanizarea, progresele biologice îi conferă un areal dezvoltat, teoretic, dar mai ales de aplicare. În variantele sale moderat și puternic intensivă, cu specializare a producției agricole, cu variante și subvariante tehnice, agricultura convențională, rațional controlată și aplicată a asigurat și asigură încă progresele producției și calitatea acesteia, cu alternativele reale și de protecție a mediului și a consumatorilor.

2. Agricultura biologică – ecologică – organică: se datorează ca alternative ale sistemelor de agricultură, cu eficiență în prevenirea și corectarea efectelor negative ale agriculturii convenționale. Sistemul acesta se bazează pe folosirea în primul rând a mijloacelor neconvenționale, dar și de reciclare, pe tehnologii bazate pe asolamente cu leguminoase și graminee perene, prin fertilizare cu îngrășăminte organice și o protecție a plantelor prioritar prin acțiuni preventive, biologice și fizice. Trecerea variantelor agriculturii convenționale spre aceste sisteme presupune măsuri de conversie reale și eficiente.

3. Agricultura biodinamică: se bazează pe principiul biodinamismului ce prevede aici cultivarea plantelor după tehnologii ce exclud îngrășămintele și pesticidele de sinteză, iar mai nou prin interzicerea cultivării plantelor modificate genetic. Preparatele biochimice folosite în această alternativă stimulează chimic și microbiologic solul, calitatea acestuia.

4. Agricultură extensivă cu inputuri reduse (de subzistență): este specifică agriculturii practicate familial, pe suprafețe reduse, în zone colinare slab productive care asigură un minim venit necesar în comunitate sau familie. Nu este performantă, aplică sporadic fertilizanții organici și minimal pe cei chimici, mecanizare limitată. Este mai prietenoasă cu mediul, conservă biodiversitatea.

5. Sistemele agricole “Leisa”: presupun o utilizare a resurselor locale de sol, climă, forță de muncă și realizarea unei agriculturi care nu afectează mediul înconjurător. Se utilizează numai resurse locale, eventual suplimentar cele externe, utile doar echilibrării fermelor și comunității.

6. Agricultura de precizie: presupune folosirea unor tehnologii moderne, care se bazează pe informații și analize ce pot asigura maximizarea rezultatelor de producție și performanță economică. Tehnicile folosite au la bază utilizarea informațiilor de teledetecție, geografice, GPS, a senzorilor geospațiali care permit identificarea unor parametri de teren, sol și câmp care conduc la lucrări și strategii alternative adaptate solului, culturilor și variabilității acestora.

Precizia tehnologiilor realizate asigură respectarea variabilității solului și a creșterii diferențiate a plantelor, în timp și spațiu, iar rezultanta finală asigură demersuri raționale și eficiență economică.

7. Agricultura durabilă

Conceptul agriculturii durabile (sustainable development) s-a enunțat pentru prima dată în 1987 la Comisia Mondială a Mediului și Dezvoltării (în raportul Brundtland intitulat “Viitorul nostru comun”), prin care se propunea o dezvoltare ce satisface cerințele generației actuale fără a le compromite pe cele ale generațiilor viitoare. Se propunea în sinteză o dezvoltare viabilă economic, social, dar și tehnologii specifice în timp și spațiu.

În acest context, criteriul de agricultură durabilă este cu accept economic și social, reproductibilă în timp și transmisibilă în funcționare perfectă pentru generațiile viitoare.

Atributul esențial al acestui sistem este calitatea și protecția solului în contextul calității mediului ambiant. În timp, experiențe de lungă durată cu îngrășăminte au dovedit că este esențială pentru acest sistem o stabilitate în timp a C-organic care probează valoarea și aplicarea corectă a principiilor agriculturii durabile. Menținerea acestor indicatori la un nivel ridicat și stabil asigură proprietăți chimice, fizice și biologice favorabile și performanța agriculturii durabile. Aici se propun măsuri de fertilizare organică, fertilizare minerală integrată, amendamente, asolamente și sisteme raționale de lucrare a solului. Menținerea și dezvoltarea calității și sănătății solului este condiția esențială a sistemului de agricultură durabilă.

În dezvoltarea mondială a sistemelor agricole se menține o dinamică în legătură cu obiectivele practicanților și un răspuns prompt la fenomenul încălzirii globale, prin variante integrate în agricultură care favorizează tehnologii cu caracter conservativ și generativ.