Cum alegem corect practicile agricole durabile: agricultura conservativă sau cea regenerativă?

Angajamentul Uniunii Europene de a atinge neutralitatea climatică până în anul 2050 (prin Pactul Verde European) poate pune fermierii europeni în dificultate, atunci când aceştia trebuie să schimbe tehnologiile agricole practicate până în prezent, cu altele mai puţin poluante. Astfel, producătorii agricoli trebuie să renunţe la tehnologiile specifice agriculturii convenţionale, care aveau ca principal obiectiv obţinerea unor producţii ridicate şi să se îndrepte spre practici agricole durabile, care să asigure în continuare producţii ridicate, însă fără a pune în pericol starea de sănătate a mediului înconjurător. La nivel mondial au fost elaborate până în prezent o serie de practici agricole care se înscriu în cerinţele prevăzute de Pactul Verde European, iar două dintre acestea sunt agricultura conservativă şi cea regenerativă.


Aceste două sisteme de agricultură, aflate în plină ascensiune la nivel mondial au ca obiectiv comun acela de a asigura necesităţile de hrană pentru generaţiile prezente, fără să compromită şansele generaţiilor viitoare de a beneficia de aceleaşi resurse, adică de a asigura durabilitatea sistemului agricol. Importanţa majoră a acestor sisteme de agricultură este dată de promovarea practicilor agricole care duc la stocarea carbonului în sol. Aşadar, prin implementarea unor astfel de practici agricole putem reduce nu doar emisiile de gaze cu efect de seră generate de sectorul agricol, ci le putem “absorbi” şi pe cele generate de alte sectoare de activitate.

Principiile generale, specifice atât pentru agricultura conservativă cât şi pentru cea regenerativă, includ:

  1. Reducerea la minim a perturbărilor mecanice ale solului - sunt încurajate practicile agricole care reduc/evită lucrările mecanizate ale solului şi chiar sistemele fără lucrări ale solului, acolo unde este posibil. Fermierii sunt sfătuiţi să realizeze semănatul direct, prin evitarea pregătirii patului germinativ. Astfel, pe lângă beneficiile asupra stării de sănătate a solurilor (reducerea destructurării solului, compactării, ratei de mineralizare şi oxidare a substanţei organice, a expunerii la eroziunea cauzată de apă şi vânt, creşterea permeabilităţii apei etc.) este evitată utilizarea combustibililor fosili şi implicit sunt evitate emisii importante de CO2 în atmosferă.

  2. Utilizarea culturilor de acoperire - menţinerea permanentă a mulciului la suprafaţa solului din resturi vegetale și culturi succesive. Se recomandă ca semănatul culturilor de acoperire să fie făcut imediat după recoltare, astfel încât la instalarea culturii de bază, cultura protectoare să fie în fenofaza de îmbobocire/ înflorire. Plantele utilizate în culturi de acoperire sunt: mazărea, măzărichea, lupinul, rapița, muștarul, sulfina etc. În alegerea speciilor pentru cultura de acoperire trebuie să se ţină cont de cerinţele nutriţionale şi de apă ale culturii principale, evitându-se ca specia aleasă pentru înfiinţarea culturii de acoperire să intre în competiţie pentru aceleaşi resurse cu specia din cultura principală. Un exemplu concret de cultură de acoperire ar fi porumb + măzăriche. Porumbul, mare consumator de azot, îşi poate suplimenta necesarul pentru acest element din rezerva de azot fixată biologic de măzăriche. Culturile de acoperire pot contribui semnificativ la reducerea concentraţiei de CO2 din atmosferă, prin captarea acestuia de către plante şi încorporarea în sol prin resturile vegetale ale culturilor.

  3. Creşterea biodiversităţii culturilor - prin introducerea unor secvenţe variate de culturi sau asociaţii de cel puţin trei culturi diferite. Rotaţia culturilor este cea mai utilizată practică şi prezintă o serie de beneficii pentru menţinerea/restaurarea echilibrului ecologic al agroecosistemelor (diversitate mai mare de plante pentru alimentaţia umană şi animală, reducerea riscului de apariţie a unor boli şi dăunători, distribuţie mai bună a apei şi nutrienţilor în sol, accesarea unor rezerve de apă şi nutrienţi aflate în profunzimea stratului de sol, creşterea cantităţii de azot fixat biologic, creşterea cantităţii de humus din sol). În stabilirea rotaţiei culturilor este recomandat ca fermierii să aibă în vedere următoarele aspecte esenţiale: utilizarea unor soiuri şi varietăţi adaptate condiţiilor pedo-climatice, alegerea unor specii din familii botanice diferite, selecţia unor specii cu înrădăcinare diferită (alternarea speciilor cu înrădăcinare adâncă cu cele cu înrădăcinare superficială), utilizarea culturilor de acoperire. Un plan de rotaţie poate avea durata între 2 şi 6 ani. Un exemplu concret de rotaţie pentru 5 ani este: lucernă – lucernă – grâu + îngrăşământ verde (trifoi, măzăriche, muştar) – orz – trifoi.

Deşi practicile specifice acestor două sisteme de agricultură sunt, la prima vedere similare, diferenţa majoră dintre agricultura conservativă şi cea regenerativă stă în particularitatea sistemului asupra căruia ne îndreptăm atenţia. La fel cum un medic îşi consultă pacientul prin realizarea anamnezei ca prim pas pentru stabilirea diagnosticului şi agronomii/specialiştii în domeniu colectează şi analizează o serie de informații de la fermieri, cu scopul evaluării stării de sănătate a agroecosistemului. Astfel, dacă luăm în considerare un teren care până în prezent nu a fost supraexploatat prin practici agricole nesustenabile, şi are un sol de calitate bună, se recomandă adoptarea agriculturii conservative, care are ca scop primordial “conservarea” principalelor componente de calitate ale solului. Agricultura conservativă este un sistem de agricultură care se bazează pe un management integrat al resurselor disponibile, prin implementarea celor trei principii majore, enumerate mai sus.


În schimb, dacă agroecosistemul asupra căruia ne îndreptăm atenţia a fost cultivat după principiile agriculturii convenţionale (exploatat intensiv, prin folosirea de pesticide, îngrășăminte chimice, irigații excesive etc.), caracterizat printr-un sol sărac în elemente minerale şi materie organică, cu fertilitate scăzută şi destructurat, va trebui să aplicăm practicile specifice agriculturii regenerative, astfel încât să “regenerăm” principalele componente de calitate ale solului. În acest context, agricultura regenerativă are rolul de a restaura/repara problemele solului, prin implementarea unor practici agricole specifice. Pe lângă cele trei principii majore enumerate anterior, în agricultura regenerativă se acordă o atenţie specială şi asupra reintegrării animalelor în circuitul agricol. Integrarea erbivorelor care păşunează în circuitul agricol poate avea efecte benefice atât asupra structurii şi calităţii solului cât şi asupra stării de sănătate a animalelor şi a agroecosistemelor, în general. Conservarea sistemelor agro-silvo-pastorale este inclusă, deasemenea, printre practicile specifice sistemului de agricultură regenerativă. Aceste practici au fost incluse în sistemele de agricultură tradiţionale din cele mai vechi timpuri, astfel că efectul benefic al acestora asupra regenerării însuşirilor solului dar şi asupra stării de sănătate a animalelor şi a biodiversităţii plantelor a fost validat în practică. Un aspect deloc de neglijat este şi faptul că adoptarea şi implementarea practicilor agricole regenerative poate duce la reducerea semnificativă a costurilor implicate în procesul de producţie, prin reducerea cantităţii de combustibili necesari, a fertilizanţilor şi o utilizare mai eficientă a apei.

Privind în ansamblu, putem anticipa că deşi principiile specifice acestor două sisteme de agricultură sunt destul de asemănătoare, eforturile şi intensitatea implementării practicilor specifice diferă foarte mult. Astfel, în cazul agriculturii regenerative măsurile luate pentru regenerarea agroecosistemului vor fi invers proporţionale cu calitatea solului, cu cât calitatea solului este mai proastă cu atât vor fi mai intense eforturile pentru regenerare.

22 afișare0 comentariu