top of page

Dereglări de nutriție la culturile agricole - primăvara și începutul verii

Fenomenele negative ce apar după răsărirea culturilor de primăvară au o cauzalitate multiplă, mai ales când nu se pun în acord exigențele nutritive ale culturilor cu capacitatea solului de a furniza natural și chiar tehnologic necesarul de elemente. Tot așa se fac fertilizări în necunoștință privind starea de fertilitate a solului, fără analize adecvate de sol fertilizarea nu se poate controla și monitoriza. Pe lângă aceste deficiențe ce provin din tehnologii de regulă, fenomenele negative din nutriția plantelor pot fi induse prin stările climatice esențiale – temperatură, umiditatea solului și interacțiuni chiar pe termen limitat a factorilor climatici cu cei tehnologici.


1. Deficiențe de nutriție cu N: se pot declanșa, în general, după trecerea nutriției pe seama rezervelor din sol sau aplicate acestuia ca fertilizare de bază sau "starter".


  • Insuficiența de N: se exprimă prin creșteri slabe, frunzele apar cu întârziere, cultura prezintă simptomul unei răsăriri dificile, neuniforme, tardive. Simptomul este vizibil la porumb, floarea soarelui, soia. La leguminoase (soia, mazăre, ș.a.) acest simptom al insuficienței poate dura până la intrarea în activitate a fixării simbiotice a azotului molecular. Pe parcursul perioadei de vegetație insuficiența de N se manifestă specific în "V" la porumb pe frunze, decolorări inclusiv nervurale, la floarea soarelui prin reducerea frunzelor, a numărului acestora, la sfeclă prin frunze mici și rozete reduse. Dacă persistă fenomenul la aceste plante se poate aprecia că sunt și alți factori cu efect negativ în circuitul azotului – deficit de apă, aciditate indusă, defosfatare, debazificare, etc.

  • Prevenirea insuficienței de N se face prin fertilizări de bază de regulă NP sau NPK, la unele culturi, organo-minerale, în care dozele să fie rațional calculate și uniform aplicate.

  • Curativ: insuficiența poate fi tratată cu doze de NP, NPK sau resurse cu N (azotat de amoniu, nitrocalcar, uree, UAN) prin aplicări faziale, fracționate. În alternativa tehnologică de "stimulare" a nutriției, cu N și eficient NP se poate recurge la fertilizări foliare, cu minim 2 tratamente, în concentrații 0,3-0,5% în fenofazele tinere și 0,5-1% în cele tardive, cu frunze dezvoltate normal. Aplicarea UAN-ului fazial (cu 32% N) se face de regulă localizat, la 5-8cm de rândul plantelor, eficiența poate fi sporită mai ales pe soluri bine fosfatate.


Excesul de N se poate manifesta în această perioadă mai ales la culturile de cereale, păioase, la supradozarea azotului și subdozarea fosforului sau la tehnologii de aplicare necorespunzătoare.


În asigurarea unui management corect al azotului, se au în vedere studii de sol, evaluarea conținutului de N-organic și N-mineral (NH4⁺ +NO3⁻) din sol, necesarul genotipului cultivat în N, evident, înlăturarea, corectarea altor factori de eficiență- prezența P, K chiar a unor microelemente, conținut normal de C-organic, humus, tehnologii corecte, regim hidric, etc.


2. Deficiența în regimul și nutriția cu P:

Datorită unui chimism specific, dar mai ales fenomenului de "retrogradare" în sol, optimizarea regimului fosfatic în sistemul sol-plantă este mai dificil, uneori de durată, dar totdeauna cu intercondiționări ce pot fi monitorizate și controlate. Are efecte distinct diferite de ale azotului dar susține efectul acestuia, se intercondiționează și potențează în efecte productive și calitative, semnificativ în relații cu N-ul dar și cu alți factori de nutriție.


  • Insuficiența de P: este un fenomen mai frecvent decât la alte elemente de nutriție, favorizat de slaba aprovizionare cu P a solurilor, acidității cu Al-mobil, alcalinității cu exces de CaCO3 sau concentrații ridicate de săruri solubile, etc. Poate fi cauzat și de alți factori - exces de N în forme minerale, humus slab reprezentat, textură ușoară, nisipoasă, eroziune extremă etc. Simptomul specific este al antocianării în roșu-violaceu a frunzelor plantei, la cronicizare cu uscare și necroze.

  • Prevenirea: - fertilizarea minerală cu îngrășăminte cu P (superfosfații dar aplicați din timp, totdeauna înaintea semănatului) și alte fertilizări de bază cu NP și NPK fertilizările organo-minerale (de tip gunoi+NP) sunt eficiente fiindcă întrețin C-organic din sol și implicit P-organic, care este o sursă semnificativă de P ca și de alte elemente.

  • Curativ: fertilizări de bază cu superfosfați, cu îngrășăminte NP (de tip DAP, cu % mai ridicat de P), cu fertilizanți NPK și NP determinanți în echilibrul acestor elemente dar și în interacțiunea lor pozitivă. La majoritatea culturilor raportul N:P sau N:P:K este eficient echilibrat de la 1:0,5:0 la 1:0,5-0,8:0, la 1:0,8:0,8; 1:0,6:0,6 și 1:0,6-0,8:1, la culturi mari consumatoare de K.

Aplicarea P este mai eficientă la cereale dar și la culturi de primăvară, pentru timpul de solubilizare al acestuia din superfosfați dar totdeauna în avans cu semănatul, așa cum fertilizările cu P aplicate localizat sunt mai eficiente pentru un bun efect și reducere a retrogradării acestui element.



3. Deficiențe în regimul și nutriția cu K: sunt fenomene datorate în primul rând unor însușiri dereglate în chimismul unor soluri - slab aprovizionare cu K-mobil (sau schimbabil), așa cum sunt categorii de soluri cu complex adsorbtiv slab reprezentat (conținut mic de humus și minerale argiloase) care din punct de vedere fizic au textură grosieră (nisipoasă). Dar cu deficiențe în regimul acestui element pot fi și alte tipuri de sol în care capacitatea de schimb cationic (mai ales bogată în Ca²⁺, în Ca²⁺ +Mg²⁺) dezavantajează reprezentarea cationului de K⁺ și activitatea sa. La aceste situații cu deficit de K⁺ în sol și activitatea sa chimică și nutritivă sunt sensibile culturile, fenotipurile mari consumatoare din acest element. Ca regulă, chiar, se știe că necesarul plantelor în K depășește sau este cel puțin egal cu cel al azotului (leguminoase, culturi tehnice, etc.), situații întâlnite la unele specii mult cultivate- rapiță, floarea soarelui, soia și alte leguminoase, majoritatea legumelor dar și vița de vie și unii pomi fructiferi.


  • Simptomul vizibil al deficiențelor de potasiu este cel al necrozei marginale a frunzelor iar în producția vegetală finită calitatea este deficitară în primul rând în hidrați de carbon apoi în alți indicatori ( % de proteine, uleiuri vegetale, etc.).

  • Prevenție: poate interveni eficient prin fertilizări de bază cu complexe NPK sau fertilizare organică și organo-minerală, acestea din urmă pot întreține și un timp mai îndelungat regimul pozitiv al potasiului în sistemul sol-plantă. În agricultura convențională este bine cunoscut că intervențiile fertilizante cu potasiu întrețin echilibrul nutritiv al culturilor și mai ales, susțin efectul azotului și garantează chiar calitatea produselor consumabile.


4. Alte dereglări de nutriție la plantele de cultură:


  • Deficiența de S - prezentă la soluri cu conținut scăzut de humus, implicit de sulfați și culturi mari consumatoare de sulf: leguminoasele, rapița, floarea soarelui, de regulă culturi la care azotul se aplică în doze mari și se dereglează raportul N/S; intervențiile se fac cu produse NPK+S+Mg; NP+S+Mg, uneori "stimulativ" și cu foliare dar numai pe fondul unei fertilizări la sol.

  • Deficiența de Ca: activă pe soluri acide și starea reacției cu dereglări, dar și la culturi mari consumatoare de calciu, cum ar fi rapița, floarea soarelui, este calitativ important pentru legumele și fructele cu prelucrare pentru consum. Se utilizează în prevenție și tratament fertilizanți de tip CAN (nitrocalcar) dar și de compoziție complexă NPK+S+Ca+Mg. Amendamentele pentru soluri sunt resurse bogate în calciu, pentru soluri și culturi.

  • Deficiențele de Mg: intervin de regulă pe soluri acide, amendate și reamendate cu CaCO3. Sunt frecvente stări și la excesul de K, de Ca și la alte măsuri ce influențează fotosinteza și randamentul acesteia.

  • Microelementele: dau stări de deficiență în relație cu dereglările de pH, reducerea conținutului de humus și stări mai ales de exces al macroelementelor. Mo la N, Zn la P, B la K, cu precizarea că sunt și unele sensibilități ale culturilor la stările deficitare de microelemente (porumbul la Zn, sfecla de zahăr la B, leguminoasele la Mo, vița de vie și unii pomi fructiferi la Fe, ș.a.).


În constatările legate de regimul nutritiv al culturilor agricole și horticole sunt necesare mai multe analize agrochimice de sol cu referire specială la fiecare dintre elementele de nutriție dar și în primul rând la cele ce se includ în setul cartări agrochimice: pH, humus, IN, P, K și un sprijin eficient prin analizele de N-mineral (nitric și amoniacal) și tot esențial în interpretare și decizii de fertilizare unele analize fizice (alcătuirea granulometrică a solului). Astfel, aceste analize de bază conduc specialistul spre decizii corecte de fertilizare și pentru aprofundarea acelor aspecte nutritive ce condiționează randamentul sistemului sol-plantă.



Comments


bottom of page