Experiențele de lungă durată în tehnologii și sisteme de agricultură diferite arată în general că managementul materiei organice a solului este punctul nodal și determinant al mărimii fertilității solului. S-a generalizat conceptul că rezervele de C-organic sunt în certă reducere în timp în condițiile nefertilizării și, mai mult, la fertilizările minerale, intensivizarea acestora, cu menținerea aproape constantă a acestora la fertilizările organominerale, chiar la aport redus al componentei organice. Aceste modificări majoritar negative în conținutul C-organic la fertilizările minerale se constată în soluri frecvent pe adâncimea 0-40 cm, uneori 0-60 cm la soluri cu dezvoltare mai profundă, considerându-se că fenomenul reducerii intervine spre baza profilului (până la 100 cm).
Fertilizarea modifică substanțial rezervele și pierderile de COS, fertilizarea exclusiv minerală NP-NPK poate dubla pe termen lung pierderile de COS până la adâncimea de 100 cm pe profil, în funcție de conținutul inițial de humus și C-organic, chiar la nivelul zecilor și sutelor de kilograme (500-600 kg/ha), la conținuturi reduse de humus și 1000-1200 kg C/ha la conținuturi mai mari de 3% humus.
Întrucât procesul determinant al scăderii conținutului de humus (și de C-organic) este mineralizarea fracțiunilor organice din sol, pierderile de C-organic sunt concomitente celor ce afectează în egală măsură și celelalte elemente organogene conținute în humus, cu eliberarea formelor minerale ale acestora (adică C, N, P, S ș.a.). Pentru culturi, aceste forme minerale eliberate prin mineralizare din conținutul humusului au aport decisiv în nutriția plantelor, cu precizarea că pentru mediu, excesul de C (prin emisiile de CO₂) poate întregi pericolele pentru mediu și manifestările climatice normale.
Transformarea COS relevă că aceasta se leagă în primul rând de circuitul N-lui mai mult decât de celelalte elemente organogene. De regulă, tendințele de pierdere ale N-ului, similare cu ale C-ului, sunt pierderile cele mai avansate și ridicate în alternativele fertilizărilor minerale și mult mai scăzute la fertilizările organominerale. În acest context, la fertilizările diferențiate, cu ușoara creștere a COS-ului la fertilizările organominerale se asociază și cele mai mari pierderi de N. Evident că la fertilizările organominerale cu sporuri în COS se asociază cele mai mari producții datorate unui nivel ridicat, chiar optim de fertilizare, cele mai mari pierderi de N, condiții mai bune pentru alimentarea culturilor și paradoxal pentru COS apare rata mai ridicată de mineralizare și o slabă sechestrare a C-ului în sol.
Managementul MOS și COS include în principal următoarele abordări:
- Principalele funcții ale humusului orientează în acest domeniu spre acțiuni de echilibrare a proceselor decisive de humificare și mineralizare în favoarea acumulărilor și transformărilor esențiale ale MOS și COS chiar pe termen lung.
- Echilibrarea și controlul al randamentelor măsurilor neconvenționale promovate, raportate la intensivizarea condițiilor și factorilor, sunt activități permanente și includ abordări principiale, dar și practice, care conduc la orientări spre asolamente, managementul resturilor vegetale, controlul evoluției profilului de sol etc.
- Monitorizarea și coordonarea măsurilor de sechestrare a C-organic, sporirea randamentelor sunt părți integrante ale controlului și monitorizării fertilității și protecției solului și mediului.
- Sistemele agricole aplicate trebuie să realizeze integrarea optimă a verigilor tehnologice și o mare diversitate în asolamente și rotații.
- Se impune control și coordonare în circuitul nutrienților și o intercalare condiționată a abordării acestora în contextul măsurilor de conservare a solului și a apei.
În acest context al managementului materiei organice, modificările climatice impun abordări de protecție a solului în sisteme eficiente pe termen lung, care pot asigura o minimă adaptare și rezistență la schimbările climatice menționate.
Comments