Hrişca (Fagopyrum esculentum Moench. sin. F. sagitatum Gilib.) face parte din familia Polygonaceae. Este originară din zona montană a Chinei şi Nepalului, unde este mult folosită şi azi. În Europa s-a extins la începutul sec. XIV, o dată cu invaziile turco-mongole, iar mai tîrziu a fost dusă de europeni în Canada, SUA, Argentina şi Brazilia. Această plantă este încadrată în grupa cerealelor datorită compoziţiei chimice a boabelor şi utilizărilor asemănătoare cu a celor de cereale, dar din punct de vedere botanic este mult diferită de cereale, fiind considerată o “pseudocereală”. Boabele (fructele) de hrişcă sunt utilizate în alimentaţia ecologică. Ele se pot consuma sub formă de griş, pesmeţi, biscuiţi, fulgi în amestec cu alte cereale şi fructe uscate (de tip musli), supe ş.a. În Franţa hrişca este mult consumată datorită calităţilor ei dietetice, producţia proprie nefiind suficientă se importă cantităţi însemnate de boabe din China şi Brazilia. Boabele se pot folosi, de asemenea, cu bune rezultate, ca furaj (la porci sau păsări). Cultivarea hrişcăi se pretează foarte bine în cultură ecologică deoarece este puţin pretenţioasă faţă de tehnologia de cultură, reuşeşte să concureze bine buruienile prin creşterea rapidă şi acoperirea solului. Are o perioadă scurtă de vegetaţie, cca. 3 luni. Se poate valorifica şi ca masă verde, fân sau îngrăşământ verde. Tulpinile şi frunzele de hrişcă se pot folosi şi în scop medicinal, deoarece conţin rutină (cca. 6% din s.u.), un glicozid flavonic, util în tratarea fragilităţii vaselor capilare sangvine. Cultura de hrişca este importantă şi pentru apicultori, putând asigura până la 150 kg miere/ha. conf. Sorin MUNTEAN
