Inhibitorii de nitrificare în sistemele de fertilizare

Gestionarea resurselor de N din sol și produsele fertilizante aplicate solului constituie o componentă esențială a managementului fertilității, fertilizării și determină monitorizarea proceselor în care se produc compușii acestui nutrient esențial, cât și cele ce conduc la pierderea acestuia din sistemul sol-plantă. Aceste pierderi, cu preponderență diferită în sistemul menționat, se regăsesc în: levigare, volatilizare, eroziune și denitrificare.

Levigarea angajează prioritar pe profilul de sol, dar și pe orizontala acestuia, ionii de nitrat (NO₃) sub efectul curenților hidrici și ai circulației apei. Ionii de nitrat au o adsorbție redusă la mineralele argiloase și astfel dețin o disponibilitate relevantă de a se desorbi din sistemul solului. Aici este esențială cantitatea de NO₃ provenită din nitrificarea, cantitatea și disponibilitatea apei de antrenare și cota-parte disponibilă nutriției cu N (prin reducere la NH₄).

Volatilizarea este specifică formelor reduse ale N-ului (NH₃ + NH₄) și este dependentă de conținutul și natura mineralelor argiloase capabile de a capta ionii reduși și a-i disponibiliza nitrificării, dar și volatilizării, reprezentând și această cantitate o cotă-parte din conținutul activ de N. Fenomenul este specific și unor compuși minerali ai azotului (cazul ureei), motiv pentru care fenomenul volatilizării la acest fertilizant este supus unei monitorizări.

Eroziunea angajează prin activare pe versanți a unei cantități sporite de sol fertil, bine reprezentată în nutrienți, în humus, inclusiv cu N.

Denitrificarea este procesul biologic prin care ionii de NO₃ și NO₂ din sol, sub acțiunea bacteriilor denitrificatoare (Pseudomonas, Bacillus și altele) formează și eliberează N₂ și oxizii N₂O și NO. Rezultatele acestui proces de denitrificare microbiologică se pierd în atmosferă și caracterizează o gestiune defectuoasă a N-mineral și organic din sol.

• Inhibitorii nitrificării: sunt substanțe care au o acțiune bacteriostatică specifică pentru genul Nitrosomonas, fără a degrada restul activității microbiologice din sol. Aceste substanțe adăugate îngrășămintelor cu N reduc ritmul transformării microbiologice a NH₄ în NO₃, în cadrul procesului de nitrificare.

  
  

Chimic, inhibitorii fac parte din grupele piridine, pirimidine, compuși mercapto, succinamide, tiazoli, triazoli, triazine, derivați ai cianamidei, compuși cu grupări tiolice. Se menționează și unele fungicide, erbicide, insecticide, mai ales din categoria tiocarbamaților, care pot fi cu un comportament de inhibitori ai nitrificării.

• Substanțe omologate ca inhibitori ai nitrificării (denumiri comerciale):

• Nitrapirina (N-serve), Terazole sau Dwell (SUA).

• Pentru introducerea în îngrășăminte solide: diciandiamida (DCD sau Didin), tioureea, etc.

• Cazul inhibitorilor de uree: acești inhibitori la ureea curentă controlează activitatea ureazei din sol, în scopul întârzierii hidrolizei ureei și atingerea mai lentă a parametrilor de nitrificare.

În acest caz se utilizează: Agrotain (o triamidă tiofosforică, NBPT), dar se mai pot utiliza cu succes în cazul ureei și Neemoil, DMPP, tiosulfat. S-a testat pentru îngrășămintele lichide de tip UAN și URAN efectul inhibitor al tiosulfatului de amoniu 10%.

Condiționarea efectului inhibitor se leagă de proporția procentuală indusă în produsul fertilizant, specificitatea de acțiune la Nitrosomonas, temperatură atmosferică (sub 28°C), umiditatea solului și cea relativă a aerului. În general, în ultimele două veri călduroase, caniculare, pe fondul secetei pedologice de durată s-au semnalat unele insuccese ale inhibitorilor de urează (anii 2024-2025). Cercetările în acest caz, pentru extindere, trebuie continuate și aprofundate.