Soia este o cultură de mare valoare alimentară și agricolă. Pentru utilizarea multiplă a producției de boabe, cu obiectivul de viitor ca această plantă să acopere deficitul de proteine la nivel mondial, totuși cultura soiei în lume încă ocupă suprafețe limitate, dar în extindere și cu producție medie la unitatea de suprafață în creștere. Cele mai mari suprafețe ocupate de soia sunt în America de Nord (SUA, cu aproximativ 31.000 mii ha) și America de Sud (Brazilia, cu 22.000 mii ha, Argentina cu 17.000 mii ha). Producțiile medii mai ridicate sunt tot în SUA, cu 3000 kg/ha și în Europa fluctuante, între 2500 și 3000 kg/ha, iar unele dintre țări (cazul Italiei) realizează în Europa cea mai mare producție medie, de peste 3000 kg/ha.
În țara noastră, în anul 1990, suprafața cultivată cu soia era de 190.000 ha, cu o reducere rapidă a acesteia spre 40-50.000 ha, iar producția medie a oscilat la 1800-2000 kg/ha. În prezent, suprafața este în creștere, ca și producția medie la ha.
Câmp de soia
#Soia, plantă oleoproteaginoasă, are o utilizare multiplă cu întreaga cantitate de biomasă. Evident că tehnologiile au în vedere cultura pentru boabe, întrucât semințele sunt bogate în substanțe proteice (27-50%), extracte neazotate (22-30%), lipide (18-22%), vitamine (A, B1, B2, C, D, E, K, P) și săruri minerale. Calitățile boabelor le fac utilizabile în alimentația umană și animală. Pentru alimentația umană, s-au găsit multiple alternative – făina de soia în amestec cu cea de grâu formează o pâine foarte valoroasă, ca și diversele concentrate proteice care se regăsesc în preparate culinare, cu intenții de înlocuire a cărnii, laptelui și brânzeturilor. Uleiul de soia, cu utilizare umană și în alte activități, are producția dominantă în ansamblul grăsimilor vegetale.
Din punct de vedere agricol, în momentul de față, în managementul culturii de soia se manifestă două tendințe esențiale – extinderea suprafețelor cultivate cu soiuri cu potențial ridicat de producție și, bineînțeles, obținerea de producții mari de boabe la unitatea de suprafață.
Planta are exigențe ecopedoagrochimice speciale, este exigentă la condițiile de sol, preferă solul cu pH neutru-slab acid, cu textură lutoasă, lutonisipoasă, cu bun drenaj, cu humus mediu și bine aprovizionat (3-4%) și cu reprezentare bună a macro și microelementelor. Se încadrează în asolamente cerealiere, întrucât prin aportul de azot simbiotic, soia este o bună premergătoare pentru cerealele păioase (grâu, orz), cărora le lasă în sol 60-80 kg N s.a./ha, dar și pentru culturile de primăvară cu potențial ridicat de producție (sfeclă de zahăr, cartof, porumb).
Din punct de vedere agrochimic, soia este un model de prelucrare metabolică a azotului absorbit prin mai mulți parametri specifici:
are un aport important de C și N (din rădăcini și resturi vegetale cu 300 kg C/t, 16 kg N/t, C/N 21), cu o trecere a acestuia în substanțe humice sintetizate în proporție de 0,6-0,65 părți din total
aport de N fixat simbiotic și biomasă a microorganismelor – 54-56 kg N/t boabe
consum specific total – 77 kg N/t recoltă
aport specific de N cu microorganismele – 52 kg N/t recoltă
N remanent după cultura soiei – 25 kg N/t recoltă
aport de N în plante cu semințele: 50-52 g N/kg boabe
Această implicare a soiei în circuitul azotului relevă următoarele:
În primul rând, trecerea N organic din resturile celulozice (rădăcini cu nodozități și resturi după recoltare) în substanțele humice nou formate este la nivel de 0,6-0,65 părți din N organic, cu mult (spre comparație) sub cel al cerealelor păioase (cu 1,05-1,15 părți), ceea ce semnifică la soia o imobilizare în humus a azotului mult redusă și ca urmare acest element se regăsește disponibil pentru producția de soia. Prin acest mecanism la soia, N aflat la dispoziția plantelor și nu imobilizat în substanțe humice conduce la temporizarea reducerii conținutului de humus din soluri și implicit a celui organic.
Pentru a determina normalitatea acestui proces, se impun la soia fertilizări de bază și faziale echilibrate, dar în doze moderate, capabile să determine în primul rând formarea și activitatea nodozităților.
Fertilizarea la soia
Cultura are un consum specific – Cs kg/t N – 75 (60% din simbioză), P2O5- – 30, K2O – 40, CaO – 35, MgO – 15, S – 12.
Sisteme de fertilizare propuse (variante la alegere)
De bază:
– 300 kg s.c./ha – NPK SOP – 15-15-15 + 12,8 SO3
– 300 kg s.c./ha – NPK + S + Mg – 14-14-14 + 4 MgO+ 7 SO3
– 300 kg s.c./ha – NPK MOP – 16-16-16
La semănat (starter):
– 100 kg s.c./ha 27-13-15-0
– 100 kg s.c./ha 20-20+Zn
– 100 kg s.c./ha CAN
Fertilizarea fazială:
– 250 kg s.c./ha 14-14+4 MgO + 7 SO3
– 150 kg s.c./ha NPK + S + Mg – 23-5-5 +4 MgO + 7 SO3
– 150 NP+Zn – 20-20+Zn
Fertilizarea de bază și cea de la semănat realizează un aport efectiv de stimulare a formării nodozităților și activare a simbiozei, asigură răsărire uniformă și depășirea deficitului de apă frecvent la semănatul soiei.
Fertilizarea fazială precedă înfloritul, fenofaza de consum maxim de elemente nutritive și contribuie alături de fertilizarea de bază la realizarea producțiilor ridicate de 2,5-4 t/ha, în condiții de eficiență economică, evident cu respectarea și altor verigi tehnologice, dintre care combaterea buruienilor este esențială pentru soia.